DeBlog

Din păcate bunicul din partea tatălui suferă de o chestie nasoală numită Alzheimer, o boală genetică ce determină practic bolnavul să redevină copil. Ştie ce e aia pipi, caca şi că trebuie să facă, dar nu mai recunoaşte membri familiei, nu mai face diferenţa dintre stânga şi dreapta şi chestii de genul ăsta. Da, e nasol dar ne-am obişnuit cât de cât mai ales că boala progresează destul de lent. Dar cu ocazia asta am fost la ceea ce pe vremuri se numea Spitalul 9, actualul Spital de Psihiatrie Al. Obregia, iar experienţa m-a marcat pentru că singurul spital în care mai fusesem vreodată a fost Gr. Alexandrescu, care e de 1000 de ori mai spital decât ceea ce am văzut aici.

Peisajul

De la intrare te aşteaptă nişte băieţi să sari la înaintare cu una de 50 de mii ca să poţi să intri cu maşina în incinta spitalului, doar că de data asta ceva s-a schimbat. Am fost întâmpinat de aceeaşi băieţi puşi pe luat, care însă urlau tăceau în timp ce vreo 3 malaci cu ceafă groasă coborâţi dintr-o dacie 1310 tunată urlau la ei chestii pe principiul “bă, tablagiule, vezi ce faci că poate îţi iei omor la tine în  poartă“. Minunat zic, o fi de vină cartierul! Şi plec mai departe către secţia unde aveam treabă. În faţa secţiei, acelaşi tip de malaci, unii dintre ei in halate pentru internaţi stăteau şi savurau cafeaua cu ţigara în timp ce se uitau la buldo-excavatorul care dădea găuri în asfalt.

Şi că tot vorbeam de buldo-excavator, el era dotat cu un pick-hummer şi dădea găuri în curtea spitalului de nebuni! În pana mea, aia e metoda de terapie? Unor oameni bolnavi cu capul să le pui un ciocan pneumatic să le bubuie în cap vreo 4 ore în continuu, nu mi se pare chiar în regulă.

Doctorii

Hai să nu generalizăm pentru că nu am avut tangenţe decât cu doi, însă cei doi m-au ajutat să îmi fac o opinie.

Doctorul 1 (un lindic pe la vreo 180 de ani, cocoşat şi cu aere de trimis al lui Dumnezeu pe Pământ): În primul rând cred că se ştie fraza aia cu nu sari cu banul, nici nu se uită la tine. Spitalul ăsta nu face excepţie. Azi am fost să iau o fişă de externare pentru bunică-miu pe care oricum l-am dus acasă de sâmbătă. L-am sunat pe doctor şi mi-a zis că la 12:30 e acolo. La 13:30 eram la spital. Doctorul evident că era în pulă cu satelitul. A venit pe la 14:15. Până la 15:00 am stat şi m-am uitat la el cum completează fişele fiecărui pacient de pe secţie, după care mi-a dat şi mie fişa de externare a carei completare a durat 5 minute

Doctorul 2: (O lindică pe la vreo 30 de ani virgină şi cu ceva coşuri pe mutră) O întreabă taică-miu care ar fi concluzia medicală ân urma externării. La care duduia începe: Păi aveţi bla bla, bla, bla etc. La care taică-miu se blochează, se uită la ea şi îi zice “Ştiţi, pacientul de 72 de ani nu sunt eu, e taică-miu”. Deci vă daţi seama câte prezenţă de spirit avea dacă nu făcea diferenţa între un tip de 72 cu Alzheimer şi unul de 50 care momentan n-are nici o problemă de ordin neurologic.

În concluzie, nu urez nimănui să ajungă acolo pentru că peisajul m-a dezarmat total. Imaginea unui spital din România e total altfel faţă de ce ştiam eu de astă vară de când m-am operat de varicocel, unde o doamnă doctor mă întreba dacă mă refer la futut (chiar aşa s-a exprimat) pe când eram drogat din cauza anestezicului şi unde aceeaşi doamnă doctor n-a vrut să ia nici un ban până nu s-a terminat operaţia şi a văzut că sunt bine, unde oamenii erau drăguţi deşi vedeau zi de zi copii de câţiva ani suferind. Trist!