Sau cum am rămas fără păr

Într-una din “excursiile” periodice şi obligate către tărâmul magic numit ţară (provincie) am rămas fără prea mult păr, fără posibililatea de a mai avea breton stil George Clooney şi fără ceva ce trebuia spălat zilnic, sau în cel mai rău caz o dată la două zile.

Vinerea trecută, în drum spre nicăieri Urziceni, împreună cu părinţii ne-am oprit la Metro Vluntari. Că deh, pe lângă distracţia de a te uita la televizor 3 zile la rând, mai trebuia să luăm şi ceva de pus pe grătar, să avem ce băga în gură şi ce bea (cică e mai bună berea de la Metro)

În interminabilul şi inutilul drum către raionul de carne şi alcool, părinţii mei zăresc ceva…ceva ce-şi doreau de mult: O maşină de tuns (nu că le-ar trebui la ceva, având în vedere că taică-miu e chel, iar lungimea părului mamei mele e suficient de mare cât să nu poată fi ajustată cu maşina de tuns). Cuvintele ce mi-au marcat weekendul şi probabil o perioadă destul de lungă din viitor au fost: Hai s-o luăm!

Ajunşi pe tărâmul fermecat, cu ai mei jubilând vis-a-vis de achiziţia făcută, veni vorba: Hai s-o încercăm! Şi în naivitatea şi inocenţa mea, am fost primul care s-a oferit: Încercaţi-o pe mine!

Şi se apucă mămicuţa să tundă. Şi tunde, şi tunde şi ajungem la o proporţie de jumătate din scalp acoperită cu păr de 1 cm, şi jumătate cu păr de lungimea iniţială (vreo 5 cm) cănd râjniţa de 300.000 se fute… şi aşa rămâne..

Până duminică seara, când după ce am mai cumpărat o maşină de tuns (că la frizer nu m-aş fi dus să facă aia mişto de mine) am stat aşa…jumate bec, jumate oaie.

Şi aşa m-am tuns cu aspect becos şi prost cu 600.000!